Degeaba batem apa în piuă că e rău şi că uite ce ne fac cei care ne conduc. Ce fac ei sigur că nu e ok, dar cât de des ne uităm şi la ce facem noi? La cum ne comportăm în societate, acasă ori pe unde ne mai nimerim? E inadmisibil să te ciocneşti de nu ştiu câte ori pe zi de indivizi care nu dau doi bani pe regulile stabilite de lege sau bunul simţ ori de nevoia de convieţuire citadină.

- O ţară normală la cap, cu un stat capabil să canalizeze toate forţele şi resursele în vederea atingerii unui scop comun tuturor şi ale cărui coordonate de bază trebuie să fie progresul, dezvoltarea, orientarea către viitor, ar trebui să aibă un set de strategii pentru fiecare domeniu important al activităţii umane, pentru fiece ramură social-economică majoră, precum şi o viziune de ansamblu cu privire la rolul şi locul naţiunii care o populează în ansamblul global al reperelor de civilizaţie.

Şi se duse Emil Boc. Ş-am trăit liniştiţi, până la adânci bătrâneţi… Aiurea-n tramvai! Chiar credeţi? Mă rog, e treaba Domniilor Voastre. Eu sunt de părere că oricine ar veni în locul liliputanului Boc va avea viaţă grea şi va fi forţat să ia măsuri nepopulare, indiferent cât de mult şi-ar dori să nu procedeze astfel, în afară numai de cazul în care ar avea de unde, dar şi hotărârea ineptă de a pune bani de la el din buzunar. Din păcate, cel numit prim ministru interimar e departe de aşa ceva.

Primarul Gheorghe Nichita, acest nimeni ajuns boss prin urbea asta blestemată să nu aibă şi ea parte de edili muncitori, corecţi şi cu scaun la cap, vrea să facă o parcare subterană. Până aici e bun. Dar n-a reuşit să identifice decât un singur loc, şi acela dintre cele mai problematice. Nu oriunde, domnule, ci taman sub parcul din faţa Teatrului Naţional vrea el să se construiască parcajul! Că în altă parte nu se poate. Care parc va trebui să dispară, chipurile temporar.

Puterea se vaită de ceasul morţii că e greu cu banii, care nu mai ajung, că e criză în România. Românii sunt nemulţumiţi – o parte din ei strigă şi în stradă că e greu, alţii spun doar pe la colţuri că e aiurea cu banii şi că treburile merg şchiopătând.

Unii spun că un indicator fidel al stării de austeritate ar fi reducerea semnificativă a numărului de maşini noi cumpărate în România, de care făcea nu demult vorbire un bisăptămânal american, dar aceasta nu spune decât că românii nu mai apelează la bănci, căci nu cred să fi fost mulţi dintre cei care şi-au cumpărat maşini noi care să fi făcut acest lucru cu bani cash, din propriul buzunar.

A murit actorul Emil Hossu, mi-e greu şi mie să cred, încă, acest lucru. Îmi plăcea tare mult, cu distincţia sa caracteristică şi cu rafinamentul său artistic, cu figura sa de bonom, de tip de ispravă. Acest om emana pur şi simplu bun simţ, ponderaţie, largheţe sufletească, căldură. Omenie. Pasiune pentru ceea ce făcea.

Sunt consternat, dezamăgit, revoltat şi scandalizat, toate la un loc, în fiecare iarnă, când observ că nu reuşim deloc să renunţăm la nişte obiceiuri de tembeli patentaţi, de oameni fără minte, de maimuţoi care vorbesc uneori de civilizaţie fără să aibă habar ce dracu-i aia şi cu ce se mănâncă. Mă refer la aşa-zişii ”gospodari” care ies după ninsoare cu lopeţile de zăpadă în mâini, să-şi facă trotuarele lună şi care, nu-i aşa, dau zăpada în stradă, că-i mai la-ndemână!

- Cei ce se adună să protesteze împotriva măsurilor nepopulare şi lipsite de orizont social-politic par a începe să-şi focalizeze nemulţumirile, strigând de indignare împotriva guvernării actuale şi a preşedinţiei, la un loc, dar şi a sistemului corupt.

Nu mai avem de a face cu o manifestaţie de protest împotriva alungării de la Ministerul Sănătăţii a medicului Raed Arafat şi de susţinere a acestuia, ci cu scandări contra regimului şi a sistemului de organizare socială în sine.

- Fum, pietre, foc, îmbrânceli, făclii, ghionturi, pumni şi picioare, răcnete animalice.

La prima vedere, gesturi de oameni disperaţi, care şi-au pierdut răbdarea şi, în iureşul creat, duc lipsă de idei despre cum anume să obţină ceea ce-şi doresc, adică recunoaşterea de către autorităţi a dorinţei lor de mai bine şi pentru cei ca ei şi aplicarea neîntârziată a unor măsuri care să conducă la aceasta. Avem de fapt în faţă nişte manifestări de indivizi necivilizaţi, care nu sunt în stare să exprime argumente, ci trec direct la folosirea forţei.

- Un protestatar din Capitală explică motivul pentru care este decis să iasă în continuare în srtadă. Pietreanul stabilit de câţiva ani în Bucureşti spune că vrea să trăiască într-o ţară normală.

Sunt un om la fel ca Dumneavoastră, poate cu un plus de cunoştinţe şi experienţă, datorită vârstei şi a faptului că lucrez, de o viaţă, în lumea informaţiei şi a cărţilor.
Port numele de Sergiu Găbureac.
Restul, îl găsiţi cu ajutorului dlui Google.

Poluatorul plăteşte, aşa e peste tot în lume! Mediul trebuie respectat! Iată esenţa tiradei ministrului mediului, Laszlo Borbely.

Şi dă-i şi luptă neicuşorule, ca la patruzeci şi opt, trombon după trombon, cum că e musai să fie menţinută această taxă aberantă şi arbitrar impusă de statul român, mai catolic decât papa. “Nu e bună aşa? Păi, o schimbăm, staţi liniştiţi.O facem altfel, cât să nu mai fie atacabilă, pe criterii de procedură, măcar o perioadă”

Mi-e greu să cred că unii oameni, teoretic mai “spălaţi pe picioare”, sunt chiar în imposibilitatea de a depista potenţialul jenant al unor situaţii în care se bulucesc singuri, cu o grabă de parcă ar avea concurenţă şi ar intenţiona să iasă fruntaşi. Dar uite că viaţa ţine morţiş să-mi demonstreze că poate fi şi astfel!

Da, ştiu că deja le este tuturor clar la cine mă refer în titlu, nici nu se poate altfel.

Anul acesta, fericiţii titulari a una suta şaizeci posturi de conducere şi execuţie din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură vor primi majorări salariale medii de 50%, potrivit unui proiect de hotărâre a Guvernului aflat în curs de avizare.

Şi aceasta, desigur, în condiţiile măsurilor de austeritate luate de Guvern, care au afectat până şi pensionarii români, ale căror venituri au fost “tunse” de guvernanţi – lucru de neimaginat în ţări aruncate pe hartă mai spre apus.

M-am inflamat destul de tare azi pe o cucoană care, la bariera de la COMAT, a ieşit cu mâna întinsă în calea maşinilor ce aşteptau să treacă trenul. Avea un puradel în braţe, îmbrăcat ca vai de el şi pe care cred că-l pătrunsese frigul până la oase. Nu e prima dată când o văd. Deci are ceva succes, căci altfel ar înceta cu circul ăsta de doi lei.

Cling-cling-cling-cliiing. Hoooo, hoooo, hoooooo! Of, bine c-am ajuns odată şi pe tărâmul acesta al anticorupţiei româneşti, că greu a mai fost de localizat, Doamne! Pe harta moşcrăciunească apare abia cât un fir de praf, chiar privit cu lupa! Bine v-am găsit, dragi copii.

Deh, ştiu că unii din voi au fost obraznici rău de tot, dar Moşul ştie să ierte, că de aia-i Moş Crăciun. Ei, ia să vedem cine vine mai în faţă, la cadouri?

Aaa, tânărul Adrian Năstase. Ce cadou crezi că-ţi aduce Moşul, puişor? Poţi să ghiceşti?

- Scrisoare de la un revoluţionar moldovean

Odată cu ratarea drumului rapid către democraţie, în celebra Duminică a Orbului, România a intrat într-un lung proces de stagnare, chiar involutiv în multe privinţe, agrementat cu tot felul de crize. Reale şi, cele mai multe, inventate. Trăim vremuri tot mai agresive.

O agresivitate promovată din toate direcţiile. Cu largul concurs al fazanilor şi vulpoilor din mass-media, au loc tot felul de atacuri mediatice, care de care mai spectaculoase. Vânzătorii de fumigene şi tiribombe, din spatele uşilor închise, fac profituri uriaşe. Păpuşarii sunt în mediul lor.

Citesc şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: la meciul de hochei dintre selecţionatele României şi Ungariei, membrii de etnie maghiară ai echipei ţării noastre au tăcut la imnul naţional şi l-au cântat cu patos pe cel al ţării vecine. Şi, ca sfidarea să fie completă, după aceea, membrii ambelor echipe au intonat imnul aşa-zisului ţinut secuiesc.

Compatrioţii noştri de etnie maghiară sunt, în marea majoritate, nişte indivizi civilizaţi. Sunt nenumărate exemple nu doar de convieţuire paşnică a celor două etnii, dar şi de prietenii grozave între maghiari, secui, români.

Era prin 1999 cand mi-am dat demisia de la singurul loc de munca pe care l-am avut, vreodata.

Lucrasem vreo 3-4 ani la ProTV, ca inginer de sunet, inca de pe vremea lui Canal 31, care atunci doar retransmitea CNN-ul american, aveau o telenovela argentiniana, un buletin de stiri si o transmisie sportiva, in special de baschet. Am fost printre primii 20-30 de oameni care au vazut cum se naste postul de televiziune care este acum.

Printre ei se mai aflau Andreea Esca, Andrei Boncea, Costi Mocanu, Andi Moisescu, care astazi sunt, oameni de baza ai trustului Pro. A fost o perioada foarte frumoasa pentru mine, dar simteam ca nu este de mine. Nu neaparat munca in sine, actiunea care o presupunea postul meu.